Verdict social vs o provocare personală

Oxana Siminciuc, 28 ani, Centrului pentru Susținerea Businessului pentru Nevăzători

Oxana Siminciuc a auzit din copilărie cuvinte jignitoare și discriminatorii la adresa ei. Motivul este dizabilitatea vizuală, din cauza căreia poate să vadă doar şapte procente. Această deficienţă însă nu a împiedicat-o pe Oxana să urmeze două facultăți, o școală de jurnalism și să formeze o familie. În plus, este convinsă că un om cu dizabilităţi nu trebuie să-şi piardă speranţa și nicidecum să renunţe la visurile sale.

Când ai simțit că ești diferită sau altfel spus când te-ai ciocnit prima dată de fenomenul discriminării?

Am simțit asta din copilărie… La început credeam că toți copiii văd ca mine, apoi am înțeles că eu văd altfel. Părinții mei însă niciodată nu m-au menajat, adică nu m-au corcolit, și astăzi le mulțumesc pentru aceasta. Ei întotdeauna îmi spuneau că sunt egală, că sunt la fel ca toți copiii. Din acest considerent m-au dat la grădiniță și apoi la o școală normală. Ştii, anume la grădiniță am auzit, chiar de la pedagogi, replici de genul : «Tu ești oarbă și trebuie să stai acasă sau în caz contrar să mergi la o instituție specială». Părinții mei însă au insistat și am rămas la grădiniță, iar apoi tot datorită stăruinţei lor am mers la o școală obișnuită.

Oxana Siminciuc, foto: Ion Roşca

Cum reuşeai la învățătură, la școală și mai târziu la universitate? Mai ales că ai urmat două facultăți : Limbi Străine și apoi Economie și Management.

M-a ajutat și mă ajută enorm memoria, la drept vorbind multe lucruri le-am prins din auzite. Câd am mers la școală, profesorii se uitau sceptic la mine, se întrebau : «Cum va învăța? Cum va vedea ce este scris pe tablă?» Eu însă le-am demonstrat că pot să studiez. La doar şapte ani ştiam deja un fragment mare din «Evgheni Oneghin». Eram o elevă bună, în paralel învăţam la școala muzicală și mergeam la înot. La universitate a fost complicat, învățam de pe textele mărite la copiator, citeam cu lupa. Stăteam nopți în șir și studiam.

Ce te-a ajutat să nu clachezi la un moment dat ?

Am fost înjosită de multe ori, am simțit privirile sarcastice ale unora care îmi spuneau în față : «Ce poate să reușească asta în viață? N-ar putea fi decât menajeră.» Nimeni nu credea că pot să absolv o facultate. În acele clipe îmi spuneam că le voi demonstra că voi obţine succes și chiar mai mult, îi voi depăși. Întotdeauna am crezut în forțele proprii și aceasta m-a ajutat foarte mult.

Cum ți-ai găsit un serviciu și care este atitudinea angajatorilor față de oamenii cu dizabilități?

După ce am absolvit Facultatea de Limbi Străine m-am angajat ca traducătoare la Societatea Orbilor. Acolo am găsit colegi care m-au ajutat moral și atunci am înțeles că pe lumea asta mai sunt oameni buni în afară de părinți. Apoi m-am dedicat studiilor, am născut-o pe fetița mea și uite atunci m-am ciocnit de problema angajării. Când fiica mea avea zece luni, am luat decizia să lucrez. La început eram foarte entuziasmată, jumătate de an am căutat o slujbă ca nebuna … Trimiteam CV și mergeam la interviuri. Cred că am fost invitată la vreo 20 de interviuri și aproape la toate am picat dintr-un singur motiv: dizabilitatea vizuală. Cei mai mulţi angajatori nici nu doreau să afle ce știu și ce pot face. Unii chiar mi-au zis direct că dacă nu aveam această dizabilitate nu ar fi fost nicio problemă să mă angajeze. Acum activez ca administrator al paginii web a Centrului pentru Susținerea Businessului pentru Nevăzători. Centrul nostru ajută oamenii cu dizabilități să iniţieze o afacere și să-și găsească un loc de muncă. Încercăm prin intermediul diferitor proiecte să îmbunătățim viața celor care suferă de vreo deficienţă. Sunt membră a Societății Orbilor din Moldova, iar recent am fost aleasă vicepreședinta Asociației tinerilor nevăzători din Moldova.

Oxana Siminciuc, 28 ani, Centrului pentru Susținerea Businessului pentru Nevăzători

Ce înseamnă pentru tine discriminarea?

Întâi de toate înseamnă nerespectarea drepturilor fundamentale. Mai ales atunci când ești privită ca o persoană care nu poate să se realizeze și când nu există condiții egale pentru toți. Cel mai grav e atunci când nu ești acceptat ca personalitate, ca parte a unei societăți. Oamenii cu dizabilități nu sunt percepuţi ca cei care pot aduce folos societății, nu sunt văzuţi ca o forță economică.

Ce sfaturi le-ai da oamenilor cu dizabilități care sunt discriminaţi în Republica Moldova?

Ce nu te omoară te face mai puternic. Cu timpul m-am convins că dizabilitatea e destinul meu și am luat-o ca pe o provocare. La un moment dat, credeam că dizabilitatea mi-a fost dată intenționat, ca să fiu mai puternică, ca să învăț o lecție. În opinia mea, orice cădere nu trebuie percepută ca sfârșitul lumii, căci pentru un om cu dizabilităţi nu este loc de disperare. Trebuie să lupți, să-ți arăți personalitatea, să arăți că ești egală în loc să te victimizezi și astfel chiar tu să accentuezi : «Poftim, tratați-mă altfel!»

Foto: Ion Roşca

Planurile mele sunt ca ale lui Napoleon, sunt o fire ambițioasă. Îmi doresc să devin preşedinta Societății orbilor, ca să pot ajuta oamenii cu dizabilități vizuale, să obţină mai multă susţinere. Vreau să ajung la conducerea Societăţii peste câțiva ani, acum acumulez cunoștințe și experiență. Visez să lansez mai multe piese muzicale, să realizez numeroase proiecte și să scriu articole pentru reviste și ziare. În plan personal, îmi doresc încă un copil, dar peste vreo zece ani, acum mă concentrez pe carieră.

Cristina Zavatin

Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică a Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei.