Important, Istoria mea, Tineri — noiembrie 8, 2011 13:51

Vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc

0

Olga Rainovani, studentă Universitatea Pedagogică

O geantă cu haine în mână, 2.000 de lei în buzunar şi cu buletinul de identitate, astfel pornesc în lumea mare aproape toţi absolvenții de internate. Este şi cazul Olgăi. Astăzi, tânăra de 23 de ani mai luptă cu sechelele trecutului și speră că viitorul incert îi va rezerva clipe luminoase.

De obicei nu scriu detalii despre cum îmi realizez interviurile, însă de data aceasta simt nevoia să o fac atât pentru Olga, cât și pentru voi, cititorii. Interviul a durat aproape două ore şi jumătate, dintre care prima parte a fost în parc, am discutat din mers, iar restul la o cafea. Olga, îți mulțumesc pentru încredere. Încep cu partea a doua.

Facultatea de Psihologie te-a ajutat oarecum să scapi de sechelele trecutului?

Am început să mă eliberez de durerea și de umilințele trăite în copilărie din clipa când am devenit voluntar într-un orfelinat. Atunci mi-am dat seamă că cineva are nevoie de mine, că pot fi de folos. Până acum însă nu pot scăpa de bariere, n-am învățat să cred în oameni, mă tem să cred în ei. Pot să fiu foarte veselă, să povestesc istorii, dar oricum rămâne un obstacol. Nu mai port ură sau dușmănie în suflet. Îmi respect fosta tutoare, chiar dacă m-a refuzat și m-a dat la internat. Totuși, de la ea am înțeles ce înseamnă casă. N-o judec nici pe mama care m-a părăsit. Nu mai port pică nici directorului internatului în care am învățat şase ani. Știi, mai degrabă îmi este milă și rușine pentru el și pentru instituția pe care o conduce, în loc să  ne sprijine, să învățam lucruri bune, ne-a schilodit moral. Probabil, de asta am ales psihologia, ca să mă ajut mai întâi pe mine și ulterior şi pe alții.

Ai ajuns la internat când erai în clasa a treia. Ce înțelegea un copil de nouă ani că se întâmplă?

Tutoarea mea a motivat că sunt un copil dificil și că nu poate să aibă grijă de mine. Nu voiam să-i spun «mama», pentru că eu conștientizam că ea nu este mama mea biologică. Şi-apoi acea familie făcea parte dintr-o sectă, din această cauză nu-mi permiteau să mă uit la televizor, să citesc cărți și mergeam des la biserică. Evident, ca orice copil, eram zbânțuită și nu respectam regulile casei. Astfel am ajuns la internat. La început am avut un șoc. Pentru mine internatul a însemnat închisoare, unde nu trăiești, dar supraviețuiești.

Cum descrii perioada în care ai stat la internat?

Dacă nu înveți să fii puternic, ești un om pierdut. Am înțeles că educatorii au copii favoriți și copii pe care trebuie neapărat să-i înjosească, cărora să le repete permanent : «Părinții tăi bine au făcut că te-au abandonat. De ce ar avea nevoie de unul ca tine? Ești un nimic». La început te presează educatorii, iar apoi începe «lupta» între copiii. Acolo rezistă  doar cei puternici. Dacă ai părerea ta, eşti pedepsit. Bunăoară, la 12 ani citisem undeva despre drepturile copiilor și le replicam educatorilor. În consecinţă, am fost trimisă împreună cu alți colegi la spitalul de psihiatrie. Am stat toată vacanța de vară la spital și după aceasta n-am putut să trec în următoarea clasă din cauza retardului. Ca să înțelegi ce a însemnat perioada în care am stat la internat, îţi spun că mi-a trebuit cel puțin un an, ca să scap de amintirile de acolo, deși până acum am coșmaruri.

Olga Rainovani, studentă Universitatea Pedagogică

În astfel de condiții, când nu văd exemple pozitive împrejur și nu au de la cine să audă o vorbă bună, unde își găsesc copiii refugiul. Tu ce făceai?

Pe mine m-au ajutat două lucruri : cărțile și țigara. Cărțile au fost salvarea mea, datorită lecturii îmi imaginam o altă viață. Țin minte că la 13 ani am citit «Maestrul și Margareta» de Bulgakov, romanul mă impresionase enorm. Al doilea refugiu a fost țigara. Fumez de la 10 ani și până acum nu pot să mă las, încă simt că am nevoie de ea. În copilărie, țigara era unica mea prietenă, plângeam și strigam la ea. Să mă fi văzut cineva ar fi râs… căci eu nu  fumam țigara, dar o aprindeam și vorbeam cu ea. Mă asculta până se stingea și apoi nimeni nu știa nimic.

Cu ce sentiment ai plecat de la internat, ce aveai de gând să faci mai departe ?

Într-un fel eram bucuroasă, pentru că am scăpat, dar în același timp nu știam ce să fac. La 16 ani aveam toată libertatea din lume, însă eram fără bani, fără casă și lipsită de orice sprijin. Slăbisem foarte tare, eram nervoasă și un pic agresivă, aveam coșmaruri. Când pleci din internat, îți iei documentele, hainele, un ajutor financiar din partea statului şi atât. De acum încolo, fii bun și descurcă-te singur. Doream să învăț. Pe timp de vară m-am angajat chelneriță, mi-am strâns nişte bani pentru studii. Am fost admisă la Colegiul Tehnologic. Am învățat patru ani, apoi am mers la universitate.

Olga Rainovani, 23 ani, foto: Eugen Gore

Ce îți dorești acum, când ești pe ultima sută de metri la facultate și îți iei licența?

Mi-am făcut studiile, pentru că am vrut să-mi demonstrez că pot învăța şi am reuşit. Deși cuvintele auzite în copilărie: «Ești o proastă și ai să devii o prostituată.» m-au durut, totuşi m-au ajutat. Fiecare dintre noi poate să dea mâinele în jos, eu mi-am zis că voi fi puternică și voi rezista. Nu vreau să depind de nimeni și îmi doresc să las o urmă în viața asta. După ce termin studiile nu voi mai avea cămin. Unde voi sta atunci? Aș vrea să am unde să locuiesc, acum nu-mi trebuie nimic altceva. N-am pe cine conta, decât pe forțele proprii. Îmi voi căuta un serviciu şi voi închiria o locuinţă. Vreau să trăiesc, pentru că acum supraviețuiesc.

Ce înseamnă pentru tine discriminarea?

Eşti discriminat atunci când cineva îți violează spațiul privat,  fizic, intim sau psihologic, când nu te lasă să trăiești în pace şi îți impune idei și stereotipuri, când te lipseşte de dreptul să alegi şi își bate joc de tine.

Cristina Zavatin

Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei.

 

  • Share this post:
  • Facebook
  • Twitter
  • Delicious
  • Digg

9 Comments

  • Istoria Olgai impresioneaza, asa cum de fapt impresioneaza istoriile sutelor de tineri ex-institutionalizati de la noi din tara. Cunoscand mai in detaliu problematica abandonului, atat pentru Olga cat si pentru toti ceilalti tineri cu un trecut asemanator las un mesaj de incurajare: nu va deosebiti prin nimic de tinerii din societatea noastra crescuti in familii mai mult sau putin normale, sunteti la fel de destepti, la fel de buni si faceti la fel parte din tanara generatie a tarii noastre. Sunteti capabili sa atingeti rezultate si cai ravnite! Va suntem alaturi!

  • Bravo, Olga, pentru curajul de a povesti si altora prin ce ai trecut. Pentru ca multi se tem de aceasta, iar oamenii sunt hraniti cu rapoarte optimiste ca la noi totul e bine, copiii sunt respectati si ingrijiti. Cred ca cei ce sunt angajati la orfelinate trebuie sa treaca un examen de omenie, compasiune, sa lucreze un timp in cele mai grele locuri de ingrijire a bolnavilor, acolo sa demonstreze ca au suflet, apoi sa li se incredinteze, viata unui copil abandonat.

  • E adevarat, ar fi o solutie ca acesti directori sa mai treaca o monitorizare, dar nu cred ca autoritatile isi propun acest lucru la modul serios. Astfel de cazuri exista insa nu se pot identifica usor, iar ministerelor noastre le place lucrul comod si caldut.

  • Но это нелегко признать мне, тебе и тем, кто привык к тому, что есть… Мы ни хотим ничего менять, МЫ… поднимаем лапки или опускаем лапки и тогда Я… ВСЕ… проигрываем… Это трудно… Я этот путь уже знаю, я решилась на этот путь… Надо внимательно смотреть на людей, защищать их, потому что они… не всегда сами знают, что им нужно,… особенно когда эти люди маленькие, то есть дети…
    Это как бы шанс починить то что когда-то сломали, может нехотя или специально, что ни будь сложное… И это как бы ремонт человека… Человека который может после починки наконец то жить не ударами в спину его прошлым, а настоящим…

  • Nu de mult am aflat ca, pentru a cunoaste un lucru cu adevarat, trebuie sa renuntam la pererea noastra despre acesta.

  • Nu de mult am aflat ca, pentru a cunoaste un lucru cu adevarat, trebuie sa renuntam la pererea noastra despre acesta.

  • Nu de mult am aflat ca, pentru a cunoaste un lucru cu adevarat, trebuie sa renuntam la pererea noastra despre acesta.

  • Nu de mult am aflat ca, pentru a cunoaste un lucru cu adevarat, trebuie sa renuntam la pererea noastra despre acesta.

Lasă un comentariu

— required *

— required *